Aceste cuvinte ne doare...

Mai zilele trecute, un anunt lansat de Cristi Dorombach, imi atrage atentia: „Pe TVR, Secretul lui Bachus, remasterizat, reinregistrat si transformat in format Full HD in format 16:9 la 1080i... etc”. Dincolo de surpriza placuta de a revedea o comedie spumoasa, sa recunoastem, era si surpriza prezentarii formatului de transmisie.
Mai mult decat atat, daca dpdv artistic cu totii stim ce a iesit din munca unor actori unici si a unui Geo Saizescu si el irepetabil, din punct de vedere al anchetatorilor de la IGP aflam din documentele vremii ca a fost o adevarata desfasurare de forte finalizata chiar cu pedeapsa cu moartea pentru acest gen de infractiuni economice, putini insa stim despre rolul, deloc neglijabil in derularea anchetei, mai tinerilor, la vremea respectiva, "jurnalisti de investigatii".
Si daca la un search pe net, majoritatea comentariile in josul paginilor in care poate fi urmarit filmul, sunt de tip emoticonal din gama: :)))))))) sau “ce tare am ris”, “mi-era dor sa mai rid asa”, in general referindu-se la latura umoristica a filmului, si mai putini (si ma refer in special la persoanele din tanara generatie) sunt cei care stiu despre rolul unor jurnalisti ca Nicolae Cristache sau Eugen Seceleanu in anchetarea afacerilor necurate ale lui “Stefanescu si colab.”
Dar cum Internetul nu uita, desi oamenii sunt trecatori, cine vrea sa stie mai multe despre ceea ce ulterior devenea "Afacerea Bachus", dpdv jurnalistic de data asta, poti citi aici: http://ziare.zaraf.ro/articol10662/STEFANESCU-BARONUL-VINULUI.htm sau mai bine, aici: http://www.sentinta.ro/articole/editorial/view/cazul-bachus

Acum sunt sigura ca vei vedea cu alti ochi si filmul, dar mai ales pe tanarul ziarist, jucat excelent de Emil Hossu! :))

Calculatoarele nu doar intre 0 si 1, alb sau negru sau cum scapam de nuantele de gri cu ajutorul lui moshu’!

Despre calculatoare se spune ca nu stiu mare lucru decat 2 chestii, 2 banale cifre binare, 0 si 1 din imbinarea carora rezulta siruri de informatii pe care le decodeaza. Din cauza asta, ele nici nu prea pot gresi prea mult, din moment ce nu stiu decat atat de putine lucruri... Dar asta era candva. Si sa nu insistam, ca ne prinde Craciunul! Iar subiectul, este moshu'!

Fara sa simtim, a mai trecut un an. Ne-am trezit din nou cu strazile pline de masini, cu trotuarele de negustori cu marfa de sezon, pe scurt, viata in maxima ei agitatie. E vremea colindelor, a fulgilor de nea ce vin (sau va sa cada, da Doamne!) sa mai acopere din gunoaiele pe care le producem mai mult spor zilele-astea. Cea mai grea misie o va avea tot mos Craciun, el fiind singurul pe care nimeni nu-l intreaba niciodata nimic, ce-si doreste, ce cadou sa primeasca. Toti, fericiti sau mai putin, impreuna cu cei dragi in jurul mesei imbelsugate sau cei singuri, insotiti doar de gandul la cei dragi, dar dusi acum, sanatosi sau suferinzi, cu totii ii cerem lui Mosu’ ceva. Unele vise realizabile, altele nu, de pus intr-un sertar al subconstientului si de ascuns bine acolo... Ca ne facem de rusine.

Anul asta m-am hotarat sa-i cer mosului chestii practice, sa nu mai cad in penibil, macar pe calculatorul de acasa. Nu am nevoie de cine stie ce sistem sa tin o statie de radio non stop, un editor de text, rar un editor de film, un browser de net neaparat si chestiile implicite de retelistica sociala, web 2.0 si smth. legate de AEL, instruire la distanta, etc. Pe notebook-ul Aspire 5315, adaugarea a inca unui 1G de memorie cache, pe langa cel deja existent, mi-a rezolvat aceste probleme. E o placere sa folosesti calculatorul acum. De ce zic asta? M-am trezit cu emailuri trimise aiurea sau cu alt text, de ex. cand salvam un post pentru blog, apoi il aruncam prin email ma trezeam ca postasem pe site, poze de la botez, in loc de cununia vecinului. Ajunsesem sa folosesc mai mult mobilul, se misca mai repede la wireless-u din zona. Pe langa faptul ca folosind un sablon pentru postare pe wordpress sau pentru a pastra pur si simplu formatarea unui text in banalul Word, ma trezeam ca trimitea acelasi text, comanda de salvare fiind „optionala”pentru un computer obosit – „Ce vrei frate de la mine? N-auzi cum horcai?" ma mustra vocea virtuala a UC-ului...

Dar de-acum, s-a ispravit. M-a salvat inca o data Mosu’!!

Nu-mi iese totusi din minte, realizarea unui top al celor mai penibile momente in care ati ajuns din cauza... computerului, telefonului mobil si altor chestii hitech. De la transmiterea unui email/sms, etc. (sau primirea unui apel/sms, email) catre o persoana nepotrivita, pana la alarma care s-a-'ncapatanat sa sune dimineata si-ai sarit din pat direct in pantofi. Sau poate cine stie ce ati mai patit...

Si-unde iarna a cazut intr-o Miercuri, in zi de targ, in duminica...






Si unde iarna n-a cazut intr-o joi... Si-acolo eu nici n-am murit... Pentru ca Great Commandment a intrat imediat in actiune, pentru dezapezire. Si nici intr-o miercuri, desi eram in vechiul Targ de Miercuri, Miercurea Ciuc, zona de care ne leaga nu numai relatii de rudenie apropiate, de tip parinti-copii, dar si amintiri foarte frumoase, desi parintii nostri de-acolo, s-au dus... Pentru perioada naiva a micii copilarii, Miercurea Ciuc era orasul in care mama mi-a cumparat ce-i mai frumosi pantofi balerini si cea mai frumoasa rochita, cu volane... Poate si din aceasta cauza, ca o „trauma” a copilariei encriptata bine de tot in faldurile memoriei, am ramas lipita de geamul magazinului meu preferat, acum inchis, langa un lung sir de hainutze ce-mi faceau cu ochiul din geam. In plimbarea de seara intre Primarie, castelul Miko si zona cu hainutze, cu greu m-a dezlipit un agent de la locala de geamul ala. Desi era doar 5 pm, in Miercurea, in week-end, nu mai sunt deschise decat barurile, cluburile si locatiile cu profil asemanator. Nu am stat mult, se lasase un ger napraznic si batea vantul.

Am ramas totusi atat timp cat sa vina iarna, care a cazut pentru mine intr-o zi de duminica, departe de casa, dar totusi, atat de acasa. Parca si derapajul inexplicabil din fatidica curba pe drumul Gheorgheni – Miercurea, cand efectiv era sa zburam in prapastie, pare sa se estompeze, in nuante curate de alb, ingropat cu toate relele de peste an... Inca un an.

Orasul din adancuri






Probabil ca nu ne mai incape pamantul... La suprafata. Si-atunci ne mutam in adanc. Am intrat in Praid la ora la care in week-end, flacaii trebuiau sa-ncinga mijlocelele fetelor pe ringurile discotecilor, barurilor sau altor lacase de... cultura; biblioteci, librarii, camine culturale. Dar nu a fost sa fie asa. Si ma resemnasem ca am intrat intr-un oras fantoma, in care singura lumina venea de la un reflector de pe acoperisul hotelului din centru, Praid. Cat despre locul de cazare, o alta gluma sinistra, pentru inceput. Numarul strazii era sarit, chiar si gardul sau portile, in fine, nici macar receptie nu exista, dar... puteai sa joci pe rand rolul tuturor, cu un mic amendament: sa te ghideze cineva prin telefon: Acum deschideti usa. Cautati cheia cu numarul 9, nu 6... Ok, ok... Acum va intoarceti 90 grade si urcati fix 10 trepte dupa care faceti dreapta... Si tot asa. Deschideti caloriferul, pentru ca fata sigur l-a lasat pe rece... Da, chiar asa! Inedit, de la cap la coada. Pentru dimineata, eram calma, nu-mi faceam griji de vreun program. Imi propusesem doar sa intreb un (chip de) om, in eventualitatea ca ar fi aparut unul, daca este deschisa, sau mai exact daca mai exista salina Praid. Desigur, a venit un raspuns de fost miner in galeria de sare, actualmente free lancer si art designer in buticul de vis-a vis de intrarea in mina. Luati autobuzul si in 10 minute sunteti in gura minei. Da... ?! ridic o spranceana a indoiala. Da! vine promp raspunsul. Biiiine. Ce a urmat... va fi povestit intr-un post viitor, sau poate, candva, peste ani, la gura sobei... cine stie. Am sa zic doar ca abia coborata din acel ciudat autobuz, un adevarat oras subteran, cu tot ce-nseamna viata sociala, culturala, timp liber, sanatate, etc., s-a deschis din adancuri, de cum am pus piciorul pe pamantul de... sare. Magazine, terase, zone de joaca, muzee, buticuri, puncte sanitare sau de prim-ajutor, TV si TELECOM (sa traiasca Vodafone, cineva a ochit echipamentul de cum am intrat in mina! ) si da, o biserica unde se oficiaza servicii ecleziastice pentru toti credinciosii: catolici, ortodocsi, etc. Pentru ca suntem in Tinutul Secuiesc, sa nu uitam. O cafea, un film, o vizita la muzeu, apoi un minut de reculegere la capela...o zi de duminica obisnuita se-ncheia. Obisnuita pe Pamant, sus, acolo unde nu era insa nimeni...

Sunt imbracata gros...

O doamna vizibil rubicond-rubensiana, pe scaun, langa mine, in autobuz. Cand s-a ridicat sa coboare, m-a luat cu totul si pe mine, desi coboram la a 7-a..."Scuzati, am haine groase!" s-a scuzat femeia. "Desigur", i-am raspuns zambind, in timp ce scriam postarea asta... E frig.

Mioriţă laie...

























Cum treburile m-au manat intempestiv la Focsani printre dealurile pline de vita si conducatori auto plini de... vin (piticu.ro, d-aia am facut atat de mult de la Focsani la Marasesti, conducerea prudenta!), am pofitat de ocazie ca sa mai scotocesc dupa niste "vechituri": mitul Mioriţei.

Eu doar am descoprit locul in care judecatorul de atunci, Alecu Russo, surghiunit la Manastirea Soveja pentru "atitudini libertine si revolutionare" (atentie doritori!), afla din gura unui lautar aciuiat pe langa manastire, balada Miorita, esenta neamului romanesc, blamată de unii pentru resemnare, apreciată de multi pentru seninatate, inaltare, etc..., in orice caz, mult, mult controversata. La o privire mai atenta in jur, la privelistile impresionante ce-ti seaca pe nesimtite acumulatoarele gadgeturilor agatate de tine, intelegi ca ciobanasul nu a murit, ci si-a adus Raiul, aicea, pe pamant...

Si multe aveam sa aflu din gura unui mester de prin curtea Manastirii, neplatit cu bani multi, ci doar ca pomana in zi de slujba. Zidurile ce i-au ascuns camera in care isi traia exilul, un misterios tunel pe sub pamant, care pornea chiar de sub manastire si iesea undeva dupa padure, accesibil numai unui singur trup, prin care Russo se intalnea in secret cu Alecsandri, ocazie cu care i-a si dat spre publicare prima versiune a baladei si multe, multe altele de spus si de scris poate, candva, la gura sobei, in miros de frunze si lemn uscat ce arde si fara de graba... Atunci, ca si acum, peste noapte, iarna va fi popsit intr-o vineri, tacuta ca o litanie.

De viata, de septembrie...


De fiecare data cand cobor din autobuz in statia de acasa, am o strangere de inima: mai gasesc casuta de carton a cainelui bolnav, batran si artrozic care m-a trimis in iarna la 12 sedinta de antitetanos, antirabic and smth. Dupa ce il vad, asa intins, ca nu se mai poate ridica, ma linistesc si merg mai departe. In iarna, aveam dubii ca ne vom revedea in fiecare zi pana-n primavara. Dar cu ajutorul oamenilor din jurul chioscului cu de toate, batranul caine a trecut. De cateva zile insa, zace. Si tot de cateva zile, un alt caine sta langa el, incercand sa ne spuna tuturor celor ce trecem pe-acolo, o poveste trista...

Intrand in bloc, o lume dispare, facandu-i loc alteia, mult diferita. Imaginea pliantului infipt in clanta, ce face reclama unei anumite companii prestatoare de anumite servicii, reuseste sa-mi schimbe 100% gandurile... Nici nu stiu cum e mai bine.

La re-ve-de-re...


















Sus, pe "Dealul Cetăţii", la 1 km de sat, cetatea ţaraneasca din Saschiz, ridicata pe ruinele unei foste fortificatii romane pentru a pazi drumul care lega Rupea de Sighişoara, iti apare si dispare fantomatic, dupa curbele drumului. Trebuie sa stii de ea ca sa o cauti acolo sus si trebuie sa ai si putin noroc. Pe drumul spre Sighisoara, cetatea se zareste din unghiuri numeroase, daca stii sa o cauti; la intoarcere insa, unghiurile nu mai sunt atat de generoase, mai ca-ti vine sa dai cu basca de pamant, balmajind nespuse numai de tine auzite, jurandu-te si injurandu-te cum ca: ”Aici era domn’e, da’ ce-s nebun!?”

In fine, suntem la anul 1343, inscris pe zidul dinspre nord al cetaii, an la care 7 sate se-aduna si construiesc impreuna lucrarea. Si nu degeaba. In schimbul efortului depus, locuitorii din fiecare sat vor putea sa se adaposteasca de-acum sus, in cetate, la ceas de pericol.

Forma ovala cu o lungime cca 100 m, zidurile inalte de 7 m si cele 6 turnuri: turnul de paza, al portii, al slăninii, al preotului, al pulberii, al şcolii şi al principelui, au fost reunite printr-un drum de garda de-a lungul zidului de fortificatie. In curtea interioara se spune ca au existat două iazuri cu peste, o fantana adancă de 60-70 m din care pornea o galerie subterana spre sat.

In documentele vremii se fac deseori referiri la cetate: "În jurul cetăţii a fost săpată o cale sinuoasă pentru a facilita accesul căruţelor până pe creastă", spune Charles Bonner, publicist englez, la 1868.

Nu am reusit sa ajung pana sus, dar linistea din sat iti permitea sa auzi soaptele vantului batand in zidurile vechi, mai ales ca acolo, in ruinele de piatra e zidita o fata, pe care forta niciunor brate n-o vor mai putea scoate de-acolo. Daca ajungi pe-aici pe-nserat sau in miez de noapte si-ti iei “La revedere” cand pleci, sa nu te temi daca vei primi un raspuns din maxim 5 silabe... ai putea spune ca sunt soaptele vantului prin padurea din jur... Este salutul fecioarei zidite. Asa spune legenda... La Re-ve-de-re... Spune fata dintre ziduri. Sunt doar 5 silabe...

Tot Loganu' toarce cel mai tare! :))

Cin' sa fie?

Un rus a descoperit ca Loganu' este masina care toarce cel mai tare!

Ce sa mai facem si noi? Daca ne iubim...


Categoria: No comm.

Se apropie...

Mai am timp sa aleg reteaua wifi, cine stie... Am de ales intre retelele Dracula1, Dracula2, 3, etc... Interesant, devine palpitant...

Se apropie miezul noptii la castel...

Revin...

Iar ajuns tarziu...

Somnika mica in autobuz

Trecutul ca Prezent...




In ultima vreme ma intreb din ce in ce mai des daca se poate trai din… trecut. Nu e cazul sa-mi fac probleme legate de sanatatea mea mentala sau de o eventuala depresie (doar sunt o depresiva cronica, a se citi temperament melancolic, asta-i materialu’!) iar intrebarea nu e ne-la-locul-ei, e stiut faptul ca trecutul nostru face parte din bogatia noastra. In plus, constat din ce in ce mai des ca, dincolo de tacerea ca de mormant de sub soarele cotropitor al verii acestui an de gratie, exista viata. Un exemplu l-am trait la Medias, oras care desi parte mort, (afara de cateva grupuri de turisti straini, nu vezi decat maxim 2-3 oameni la mia de metri), insistand, afli de exemplu despre Ordinul Cavalerilor de Medias infiintat la anno domini 1999, cu o istorie si o prezenta actuala foarte bogata.

Cum se apropie miezul noptii, aici pe dealurile pline de legenda ale Transilvaniei, sa aprindem lumanarea si sa vedem ce spun slovele: “După lungi şi grele încercări la care au fost supuşi, cu multă osândă şi trudă, după primul lor turnir adevărat, au fost ridicaţi la rangul de cavaleri de chiar Marele Maestru în străvechea Cetate a Sighişoarei, jurând credinţă, devenind astfel loiali apărători ai Vechiului Cod...” Dar cum maine mergem la serviciu, va las pe voi sa continuati, aici.

E miezul noptii la castel...

E vremea transhumantei

Amurg linistit de zi, intr-un amurg de vara...

Prietenie

Pt. ca nu avea nicio sansa in competitia cu Angry, Vasile a cazut la pace cu el, cel putin de ochii lumii. Ce-o pati Angry cand ramani singuri, om vedea...

Ce inseamna duamna sa n-o asculti pe Esmeralda

Promit ca nu mai fac, sa nu mai trec pe langa sansa...

Ce-are s(c)ula cu prefectura?

Este adevarat ca, cel putin la prima vedere, pare cel putin ciudat ca "la varsta" mea in loc de trei copii sa am 3-4 computere prin casa si cam tot atatia provideri de internet, dar ce legatura are asta cu prezenta mea in bucatarie pentru a pregati masa? A enshpea parere intr-un interval scurt decreteza (stie el cine e!): "Nu stiu ce zici tu ca faci si dregi, dar io nu te vad facand mancare... De ce, intreb?/ Nu stiu, nu te vad..." Asta nu e un raspuns, vreau argumente, deci trebuie sa vin cu dovada...?!