Poftiti la ...Casino!







       Sa traiesti din trecut poate fi o optiune, daca nu devine patologica la un moment dat. Statisticile ne arata ca… devine. Deci nu e de dorit. E riscant sa nu te poti intoarce in prezent. Nici cu ajutorul dat de medici sau doctorii de suflete, psihologii. Oricat de greu si anevoios ar fi prezentul, e prefeerabil sa ramai in el, sa te chinui, sa-ti porti crucea. Si asta am testat pe propria piele. Citesc in jurnalele de-a lungul timpului despre istoria casinoului din Constanta. Daca in trecut, in Casino se faceau bani multi la jocurile de noroc si spectacolele dintre reprize, azi casino-ul continua sa traiasca si chiar sa faca bani din expozitii despre ce era candva si necroloage. E sumbru si macabru si ar putea fi o tema pentru un thriller reusit. Pentru mine ar fi cam asa. Anul 1910… are loc inaugarea Casinoului. Imi imaginez potentatii  vremii cum isi etaleaza toaletele pe terasa frumoasei constructii in stil Art-Nouveau, iar in interior, scările spectaculase şi candelabrele strălucitoare… Apoi imaginea dispare. Pentru mine  se rupe filmul. Desigur, cetatenii orasului, batranii mai ales, isi amintesc cu emotie de toate aceste minunatii. Casinoul face parte din viata lor iar sa le iei amintirea acestuia e ca si cum le-ai lua o parte din istoria lor. Pe undeva ii inteleg. Dar nu-i inteleg pe cei care trebuiau sa inceapa si aveau datoria realizarii lucrarilor de reabilitare. Intre timp,  Cazinoul din Constanţa se degradeaza din zi in zi. In curand si exteriorul va fi o ruina. In scurta mea iesirea la Constanta am vazut si Casinoul. Dar si pe Ovidiu cel trist despre care v-am povestit ieri. Casinoul este si mai trist. Geamurile sunt sparte, porumbeii isi fac nevoile pe faimoasele candelabre,  iar pictura murală este distrusă. Trebuiau sa inceapa rebilitarea in decembrie anul trecut, imi spune tanarul agent de paza de la intrare, somnoros ca si cainele care casca la picioarele lui in soarele amiezii de mai. Acu , naibii mai stie, si-mi face plictisit un gest de concedire. Mai apuc sa aud din spate ca ma intreaba daca mai e cineva inauntru ca e timpul sa inchida. Ii fac un semn cu mana, fara sa ma intorc, la fel de absenta si eu.  Inca o carte si deci inca un vernisaj  vor avea loc curand, ávand ca tema „reperul orasului”, ma anunta un afis. Pe faleza, un porumbel  mort de curand este vegheat de unul viu si trist, langa el. Brusc imi dau seama ca mai era cineva in Casinou…

Vacanta...cu "Tristele"


Cum singurul loc pe harta fara picaturi de ploaie era Dobrogea veche, am dat o fuga pan’ la mare. Si ca orice turist care se respecta, am cautat mai intai obiectivele turistice cele mai importante in ghid. Aici l-am gasit pe tristul Ovidiu, poetul latin exilat la Tomis, pe malul marii, prezentat in ghid ca intr-adevar un poet al „Tristelor”, la propriu, asa cum i se numesc si scrierile sale in cei 8 ani de exil, „Tristele”. Am zis ca sunt oamenii rai, dar am avut surpriza sa gasesc un trubadur pe buna dreptate depresiv, asezat in Piata mare a Constantei, inconjurat de peturi de vin, pachete si chistoace de tigari, dar si… prezervative. Orasul are farmecul sau, pe alocuri imi aminteste de Istanbul, vechi si nou laolalta, dar toate impreuna, intr-o incredibila convietuire pasnica cu mormanele de gunoaie. Marea Moschee, cu minaretul inalt de 40 de m ce-ti da posibilitatea unor panorame incredibile de jur-imprejur , dar si cu covorul imens tesut de mesterii dintr-un atelier din Istanbul acum peste 200 de ani si facut cadou de insusi Sultanul, apoi cladirile in minunatul stil secesionist francez cu care Carol I, indragostit de oras, l-a impodobit ca pe o veritabila statiune de vacanta de lux, dar toate lasate acum in paragina. Un pic mai departe, pe faleza de promenada, cladirea Casinoului, candva rasunand de zgomotul trasurilor si cosmopolitilor vremii ce-si aruncau banii in jocuri de noroc si distractii in salile mari si luxoase, iti decide definititiv starea de deprimare cu care deja te-ai  hotarat sa parasesti Constanta. Singura Marea, neschimbata de ani, impodobita cu terase care incet dar timid incep sa-si cheme clientii, reuseste sa-mi alunge senzatia de abandon dar si depresia poetului care da vina pe iernile reci si pe localnicii care aruncau vinul pe gat, „cu galeata”. Am incheiat citatul…











Si da, numele cetatii Tomis, i-a fost inlocuit cu numele actual dupa numele marelui imparat roman, Constantin, nu dupa numele „lu’ tanti Tantza”, matusa-mea, asa cum ma minteau ai mei cand eram si eu atat de mica… :)

Cum am aflat ca am imbatranit...


Daca pana acum eram saltata in suturi daca ma mai asezam si eu pe scaun in autobuz, acum 2-3 zile surpriza a venit de la un cetatean cu o varsta generoasa (!), genul vesnic june prim, cu un fular alb in jurul gatului si cu frizura aranjata pina la ultimul fir de par. Cum de regula vanez locuri de stat pe scaun si cum langa un astfel de loc liber se afla ginerica tomanatic (iernatic, daca tinem cont de vremea de afara!), am ochit locul, l-am intrebat pe cetatean daca se aseaza si-a'nceput spectacolul: a facut mai intai o pauza teatrala, insotita de un zambet larg cat sa-i admir dantura perfect... falsa ca intr-o poveste cu margaritare de-a Seherezadei, apoi mi-a trantit-o: "locul era pentru dvs!"

Pam-pam! I-auzi, imi zic... ce-nseamna sa imbatranesti... In fine, sa luam partea buna :)