EU NU AM VRUT PE CANAPEA, TU POTI ALEGE...

Asocierea psihoterapiei cu imaginea individului întins pe canapea, având lângă el terapeutul în halat, în multe cazuri într-o poziție din care doar psihologul își poate privi clientul, vine de la Freud, părintele psihanalizei. Și trebuie să recunoaștem, este cel puțin stânjenitoare pentru individ. Zic cel puțin, pentru că până la urmă este scena clasică a unei consultații medicale, având drept protagoniști bolnavul și medicul său, între care se stabilesc relații de tip pacient-doctor, aruncând din start clientul în poziția de bolnav. Iar boala se asociază cu slăbiciunea, vulnerabilitatea, disconfortul, deci, nimic măgulitor. Și cine vrea să fie bolnav? Nimeni. Să zicem că este unul din motivele pentru care psihoterapia de tip freudian (analiza dinamică sau vestita psihanaliză freudiană), ar putea fi criticată. Desigur, nu ar fi unicul inconvenient, amintind pe lângă disconfortul procedurii și costurile ridicate ca bani/timp, intervalul lung în care are loc terapia, de luni și chiar ani. Dar cine sunt eu să-l judec pe Freud…?
 Aflându-mă prin Viena cu puțin timp în urmă și ajunsă în Bergasse 19, adică acasă la Freud, am urcat gâtuită de emoție cele câteva trepte ce mă despărțeau de etajul 1 al clădirii, acolo unde a trăit, a studiat și a profesat Freud, iar ceea ce m-a uimit cel mai tare în universul maestrului a fost vestita canapea și cămășile cu mâneci lungi de câțiva metri, a căror utilitate doar mi-o imaginam. Până la urmă, expunerea acelor cămăși, se prea poate să fi fost doar o chestiune de marketing turistic. Imaginea lor a fost însă șocantă și mi-a întărit ideea părților slabe ale unor terapii sau proceduri în psihoterapie...Și cu toată admirația mea pentru maestru, sentimente ciudate de disconfort, teamă și nesiguranța, m-au invadat fără să vreau. Îmi spuneam: „Ești acasă la Freud, stai la biroul lui, acolo unde își primea pacienții, acolo unde și-a pregătit studiile de caz ca: inteligenta și isterica Anna, Ernst Lanzer, cel cunoscut mai bine ca "omul cu șobolani" și mulți alții.” Dar mai ales, eram în locul unde s-a născut Interpretarea Viselor, „best-sellerul” lui Freud, publicată la Viena în anul 1900, una din cărțile de căpătâi pentru generațiile ce-i vor călca pe urme.
Și-atunci...i-am înțeles pe anti-freudieni, nu puțini la număr și nu i-am (mai) condamnat pe toți la moarte! Psihanaliza freudiană are limite. Cei ce și-au pus întrebarea: Se poate și altfel? Fără luni sau chiar ani pierduți întinși pe canapele, încercând să ne aducem aminte acel ceva petrecut undeva, cândva, poate în mica copilărie sau cine știe când și unde... înainte de a ne naște?! Și că totul, dar absolut tot ce trăim acum, dezvoltarea noastră, faptul că ne certăm cu colegul sau șeful sau dimpotrivă, relațiile noastre sunt de tip pașnic, absolut toate aceste lucruri sunt determinate de dorințe refulate, în special cele de tip sexual, chiar agresive, sentimente care nu ne părăsesc dacă le-am experimentat vreodată, ci rămân în inconștient, la rândul nostru fiind inconștienți de existența lor. Deci, colocvial spus, de la sex (sau lipsa lui) ni se trage!
Pusă în fața unei astfel de teorii, mai mult, mergând la locul faptei, acasă la Freud, învârtindu-mă printre cărți, fotografii, obiecte din toate colțurile lumii, adunate pe biroul maestrului, micuțe figurine la care el ținea atât de mult, m-am întrebat: „Este o crimă să spunem că se poate și altfel?” Judecând retrospectiv, evoluția psihologiei, a științelor în general, a arătat că lucrurile nu sunt bătute în cuie. Mai ales în ceea ce privește canapeaua aia buclucașă, pe care nu m-am abținut să n-o încerc, cu riscul de a fi înhățată de personalul de pază al muzeului. Și ca o mică destănuire, același sentiment l-am încercat cu ceva timp în urmă, privind amuzată un cuplu de tineri testând arcurile unei canapele extensibile la magazinul Ikea. În cazul lor, legătura cu Freud era inevitabilă și trebuie să-mi dați dreptate.
Răspunsul este categoric, DA! Se poate și altfel. Se poate și fără canapea, fără ani de terapie, fără costuri de mii de euro, fără poziții umilitoare și relații de tip doctor-bolnav. Am putea astfel înțelege și acorda credit apariției și dezvoltării terapiilor alternative, non-freudiene, bazate pe teoria cognitiv-comportamentală de ex. și dezvoltate simultan de o parte și de alta a oceanului, atât la Școala Rusă a lui Pavlov, cât și în cadrul Școlii Americane de Behaviorism.
 Vă promisesem într-un număr trecut că dacă reușim să-l urnim pe Naș și să-l aducem la cabinetul de psihoterapie, trecând peste întrebările și temerile lui în legătură cu prezența psihologului în viața sa, ei bine, asta nu înseamnă că lucrurile se vor opri aici. O analiză atentă a suferinței, îl va determina pe psiholog să aleagă un anumit gen de terapie, fie de tip dinamic, freudian, aruncându-ne într-o relație de tip doctor-pacient, fie o terapie modernă, scurtă, necostisitoare ca timp și bani, de tipul „văzând și făcând”, pe pași, cu rezultate vizibile în câteva zile sau săptămâni. Cum va reacționa pacientul în fața unei abordări sau alteia, într-un număr viitor.





Niciun comentariu: